Administrarea oxigenului

administrarea-oxigenului

Oxigenoterapia reprezintă administrarea oxigenului pe cale inhalatorie, în scopul îmbogățirii aerului inspirat cu oxigen în concentrații diferite, putându-se ajunge până la 100%.

Scop terapeutic

Asigurarea unei cantităţi corespunzătoare de oxigen la ţesuturi prin combaterea hipoxiei determinată de:

  • scăderea oxigenului alveolar;
  • diminuarea hemoglobinei;
  • tulburări în sistemul circulator.

La nivelul țesuturilor, O₂ este utilizat sub formă dizolvată în plasmă, cantitatea de 0,3 ml oxigen la 100 ml sânge. Oxigenoterapia necesită 1,8 – 2,2 ml la 100 ml sânge la administrarea O₂ sub o atmosferă.

Indicații

  • hipoxii circulatorii (insuficiență cardiacă, edem pulmonar, infarct miocardic);
  • hipoxie respiratorie (șoc, anestezi generale, complicații postoperatorii, nou născuți).

Materiale necesare

  • sursă de oxigen (stație centrală de oxigen sau microstație, butelie de oxigen (de 300-10.000l oxigen comprimat la 150 atm, concentratoare/extractoare de oxigen);
  • sistem de delivrare a oxigenului- reductor, umidificator, debitmetru;
  • dispozitiv adaptat de administrare a oxigenului în funcție de starea pacientului: sondă nazală, cateter nazal, mască de oxigen.
butelie-de-oxigen

a. Butelia cu oxigen:

  1. robinetul bombei;
  2. reductor de presiune;
  3. manometru;
  4. manometru;
  5. robinet de închidere;
  6. robinet de reglare a presiunii de ieşire a oxigenului;
  7. lanţ de fixare;

b. Umidificator:

  1. oxigen de la butelie;
  2. tub spre bolnav.

Pregătirea pacientului

  1. psihică: – dacă este conştient, se obține colaborarea acestuia prin explicarea procedurii și a necesității ei;
  2. fizică: i se asigură pacientului o poziţie comodă şi i se verifică libertatea căilor respiratorii.

Interfețe utilizate în administrarea oxigenului

  1. Mască cu rezervor – “The non rebreathing mask”

    ♦ se poate asigura un debit de oxigen(10-15 l / min) și un FiO₂ de 0.8-0.95(fracție inspirată a O₂=FiO₂);
    Mască-cu-rezervor

  2. Mască cu reinhalare parțială -“The partial rebreathing mask”

    ♦ ajută la livrarea unor concentraţii crescute de O₂ la un flux redus;
    ♦ la 6 L/min eliberează o concentraţie de oxigen de 40-50 %, iar la 10-15L/min de 60 %;
    ♦ se poate ajunge la un FiO₂ de 0.7-0.85;
    Mască-cu-reinhalare-parțială

  3. Mască Venturi

    ♦ asigură un FiO₂ controlat de 24%, 28%, 35%, 40% sau 60%. FiO₂=20%+(4xdebit de O₂ în l/min);
    Mască-Venturi

  4. Mască facială simplă

    ♦ cu un debit de oxigen de 5-15 l/min, o mască facială simplă asigură un FiO₂ de 0.40-0.60.
    Mască-facială-simplă

Avantaje

  • simplitatea sistemului;
  • fără risc de epistaxis;
  • costuri mici;
  • se pot utiliza la cei cu obstrucţie nazală.

Dezavantaje

  • disconfortul;
  • interferenţe cu alimentarea;
  • hidratarea;
  • expectoraţia.

Efectuarea procedurii

  1. Mască facială simplă:
    • se verifică scurgerea oxigenului din sursă;
    • se pune masca în mâna bolnavului pentru a-i ușura controlul măști și i se susține mâna. Debitul oxigenului este de 10-12 l/minut;
    • se așază masca pe piramida nazală și apoi pe gură;
    • când bolnavul s-a obișnuit cu masca, se așează cureaua de fixare în jurul capului. În general este greu suportată de bolnav datorită hamului de etanșeizare.
  2. Canulele nazale/ochelarii nazali:
    • permit administrarea oxigenului în concentratie de 25-45%;
    • se așază pacientul în poziție corespunzătoare(dacă este posibil: poziția semișezândă care favorizează expansiunea pulmonară);
    • se dezobstruează căile aeriene.

Ochelarii nazali se fixează după urechi iar cele două mici sonde de plastic se introduc în nări. Se recomandă la copii și la bolnavii agitați. Aceștia:

  • reprezintă metoda cea mai frecvent utilizată;
  • pot fi utilizați pentru o terapie pe termen lung;
  • nu pot fi utilizați la pacienții cu afecțiuni ale mucoasei nazale;
  • permit alimentarea și comunicarea.

Atenție!

La flux mai mare de 4l/min apare uscăciunea mucoaselor, iritația și disconfortul(este necesară umidificarea).

  1. Cateterul nazal (sonda):
    • are orificii laterale multiple;
    • se introduce în nară prin faringe, schimbându-se de la o nară la alta;
    • se poate introduce și în laringe;
    • se măsoară lungimea sondei pe obraz de la narină la tragus;
    • se introduce cateterul cu mișcări blânde paralel cu palatul osos și perpendicular pe buza superioară;
    • se fixează sonda cu leucoplast;
    • se fixează debitul la 4-6 l/minut;
    • se va observă bolnavul în continuare pentru prevenirea accidentelor.
  2. Cortul de oxigen:
    • nu poate depăși o concentrație de 50% a oxigenului;
    • realizează o circulație deficitară a aerului, ducând la încălzirea pacientului ;
    • se impune răcirea cu gheață sau folosirea corturilor cu refrigerator.

Supravegherea pacientului după procedură

  • se supraveghează pacientul şi se controlează frecvent permeabilitatea sondei, se observă faciesul, semnele vitale (respiraţia în special), culoarea tegumentelor, starea de conştienţă;
  • se asigură îngrijirea nasului şi cavităţii bucale deoarece O₂ usucă mucoasa oro-faringiană;
  • se monitorizează saturația pacientului utilizând fie puloximetria, fie gazometria arterial în funcție de starea pacientului;
  • se notează data şi durata oxigenoterapiei şi debitul /min.

Incidente şi accidente

  • dacă recipientul pentru barbotarea oxigenului se răstoarnă, lichidui poate fi împins de oxigen în căile respiratorii ale pacientului, asfixiindu-l;
  • în cazul utilizării prelungite a oxigenului, în concentrații mari sau la presiuni ridicate, pot apărea:
    • iritare locală a mucoasei;
    • congestie și edem alveolar;
    • hemoragie intraalveolară;
    • atelectazie;
    • pătrunderea gazului în esofag duce la distensie abdominală.

Precauţii în utilizarea surselor de oxigen

  • deoarece oxigenul favorizează combustia, prezența sa trebuie atenționată;
  • pacienții și vizitatorii vor fi atenționați asupra pericolului fumatului sau al unei flăcări în preajma sursei de oxigen;
  • se vor verifica echipamentele electrice din încăperea respectivă;
  • se vor evita utilizarea materialelor generatoare de electricitate statică(materiale sintetice) şi a materialelor inflamabile (uleiuri, alcool);
  • aparatele de monitorizare sau aspirare vor fi plasate în partea opusă sursei de oxigen;
  • transportul buteliilor cu oxigen se va face pe cărucioare, evitându-se lovirea lor în timpul transportului;
  • buteliile cu oxigen vor fi așezate în poziție verticală, pe un suport și fixate de perete cu inele metalice, departe de calorifer sau sobă;
  • cunoașterea de către personalul care manevrează oxigenul, a locului de amplasare a extinctoarelor și a modului de utilizare a acestora.

Beneficiile oxigenoterapiei precoce

  • Reversia/ameliorarea policitemiei(poliglobuliei);
  • Ameliorarea hipertensiunii pulmonare;
  • Ameliorarea funcției ventriculului stâng și drept;
  • Creșterea toleranței la efort;
  • Corectarea hipoxemiei;
  • Reducerea dispneei;
  • Ameliorarea funcției cerebrale;
  • Îmbunătățirea calității vieții și a supraviețuirii.

Monitorizarea oxigenoterapiei

  • prin tehnici invazive: gazometria arterială;
  • prin tehnici non-invazive: pulsoximetria, măsurarea transcutană a PO₂, monitorizarea aerului inspirat sau expirat.

Concluzie

Oxigenoterapia reprezintă o tehnică de nursing importantă folosită atât la pacienții cu afecțiuni acute, cât și la bolnavii cronici. Asistentul medical trebuie să fie conștient de riscurile și de beneficiile oxigenoterapiei și de sistemele de monitorizare necesare pentru a permite administrarea sigură și eficientă.

Bibliografie

  1. Prof. Edmond Ciumaşu, Prof. Tania Bararu – Ghidul Examenului de Absolvire 2019, Ediția a IX-a, Calificarea profesională: asistent medical generalist, Școala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă”, Iași;
  2. Ștefan Săndulache – Oxigenoterapia – ce este, indicații, contraindicații, NewsMed.ro;
  3. Mary MD Cataletto – Fundamentals of oxygen therapy, Nursing made Incredibly Easy Journal, wolterskluwer.com.

Lasă un comentariu